Klaus, ne-ai scăpat de Mickey Mouse. Ni-l dai pe Goofy?

Președintele Klaus Iohannis a ales să ia partea unei entități media, fără să prezinte niciun argument legal, într-o dispută în care nici măcar nu este clar cine respectă și cine se opune respectării legii, trăgând totodată o palmă peste bot unei instituții de stat care, deși nu strălucește într-ale bunei conduite cu cetățenii, de data asta susține că nu a făcut decât să aplice legea. Problema cine are dreptate între ANAF și televiziunea în cauză este încâlcită, cu procese aflate în desfășurare sau care pot fi deschise și mai ales cu mult prea multă emoție furioasă atât în taberele pro, cât și contra. Nu asta e problema în care vreau să mă bag. Problema mea este de ce a vrut Klaus Iohannis să se bage.

Iată că în sfârșit Iohannis a devenit și el președinte-jucător, exact ceea ce mulți din votanții săi urau la fostul președinte Băsescu. Problema e că Iohannis o face într-o problemă fără absolut nicio miză de interes național și că joacă într-o scenetă extrem de proastă, care ne arată că de la spate încă îi atârnă anumite sfori din trecut. O face exact în stilul atât de urât în care derapa și Traian Băsescu, atunci când intervențiile sale nu vizau mize extrem de importante pentru țară (chiar dacă uneori erau politice), ci mici războaie personale sau încăpățânări prostești.

„Ați ajuns într-o situație neplăcută și inutilă„, s-a adresat el direct reporterului televiziunii în cauză, care de aproximativ un an și jumătate ocupă un sediu care aparține statului, conform unei decizii judecătorești definitive, pe care îl poate scoate oricând la licitație pentru a recupera o parte din prejudiciul de 60 de milioane de euro produs de omul de afaceri Dan Voiculescu, însă care este totodată angrenat în mai multe litigii și chichițe avocățești, unele aflate încă pe rol.

„Cred că libertatea de exprimare în media nu poate fi suprimată pentru banale motive administrative. În al doilea rând, această abordare heirupistă din partea ANAF mi se pare cel puțin nepotrivită, dacă nu discutabilă. Am constatat din discuții avute că există deschidere la factorii de decizie și prin discuții așezate și calme se găsesc soluții convenabile„, a spus Iohannis.

Sunt atât de multe lucruri greșite în aceste fraze, prin care Iohannis nu face decât să vină în sprijinul circului mediatic bazat pe minciună și manipulare emoțională al televiziunii respective, care invocă în mod fals libertatea de exprimare. În primul rând nu asistăm la un caz de suprimare a libertății de exprimare, oricât de strident și penibil ar încerca unele vedetele de carton să ne facă să credem. În al doilea rând, recuperarea de către stat a celui mai mare prejudiciu infracțional, stabilit printr-o decizie judecătorească definitivă în ultimii ani, nu poate fi pusă sub semnul unui „banal motiv administrativ”.

În al treilea rând și cel mai important, nu este corect ca președintele țării să tragă în public de urechi o instituție de stat care aparent nu a făcut altceva decât să aplice legea (dacă cumva ANAF a comis o ilegalitate, Iohannis trebuia să arate argumentele). Asta dacă nu cumva am ratat noi momentele publice în care Iohannis a muștruluit ANAF-ul și cu alte ocazii în care a aplicat legea cu copitele, fără discernământ.

Nu țin minte cazuri în care Iohannis să fi sărit în apărarea vreunei alte firme, de la te miri ce „împinge tava” la alte instituții de presă unde libertatea de exprimare nu a țipat că este sugrumată. Nici în apărarea vreunui cetățean umilit la cozile și printre hârțogăraia și procedurile aberante, impuse deseori cu nesimțire de ANAF. Apoi, încheind apoteotic, Iohannis ne dă și indiciile unui mic brokeraj de influență: în ce calitate, cu ce scop și cu cine a avut discuții Iohannis despre acest, până la urmă, banal caz de executare silită?

Mai mult, ce este frapant la Iohannis este cum pare că și-a schimbat opinia în doar un an, transformând chestiunea prejudiciilor într-un „banal motiv administrativ”. Iată ce spunea Iohannis în februarie 2015, la bilanțul DNA, ocazie cu care ANAF a fost criticat că nu își face treaba în acest domeniu: „Vreau să subliniez foarte clar că recuperarea prejudiciilor este, asemenea executării pedepsei, obligatorie, nu opțională pentru autoritățile statului„.

Cum ai reușit, Klaus Iohannis, un an mai târziu, să dai din senin peste ochi unei instituții care și așa nu este în stare să își facă treaba în acest domeniu (în 2014 a recuperat sub 1% din prejudiciile constatate definitiv de instanțe), tocmai când, ca ultimul repetent, a dat semne că ar vrea să treacă clasa? (nu o să intru aici în jocul făcut de fostul șef al ANAF Gelu Diaconu pe subiectul acestui prejudiciu).

Mai mult, nu îmi amintesc vreo poziție atât de clară și despărțitoare de ape de-a lui Iohannis în subiecte precum Republica Moldova, criza refugiaților, Brexit sau chiar tragedia de la Colectiv.

Cine se simte dezamăgit și trădat acum de prestația lui Klaus Iohannis, să își aducă aminte că platoșa impunătoare de seriozitate și rigurozitate „nemțească” a acestui om s-a întredeschis în mai multe rânduri până acum, pentru a ne pune în lumina corectă personajul.

După eșecul propulsării sale în politica mare de către alianța toxică supranumită „Grivco”, din cauza brokerului ei de putere care acum își ispășește pedeapsa de 10 ani de închisoare, cu ajutorul televiziunii în apărarea căreia a sărit acum, Iohannis a ajuns din nou pe cai mari la București, în scaunul de challenger la președinție, în fața unui Ponta dat ca sigur câștigător. Avea aerul unui profesor provincial, care atunci când i se puneau întrebări legitime pentru un candidat la președinție, afișa o țâfnă provenită cel mai probabil din darea peste cap a valorilor sale cimentate la Sibiu: cine sunteți voi să vă răspund eu, Profesorul, Primarul?

Nu o să uit vreodată momentul „Ghinion” din campania electorală a lui Iohannis, pe care l-am trăit live ca pe o epifanie în raport cu acest personaj. Asta s-a întâmplat în redacția gândul când, întrebat fiind de fostul meu coleg Claudiu Pândaru ce mesaj le-ar transmite profesorilor din România care nu au reușit să își cumpere 6 case din salariu și din meditații, Iohannis a pufnit cu țâfna-i caracteristică: „Ghinion!”. Jurnalistul de pe scaun a căscat ochii. Noi, jurnaliștii din redacție, ne-am ținut fălcile să nu ne cadă din cauza șocului. A fost un moment din acela în care timpul a înghețat parcă și în care eu unul m-am considerat lămurit cu Iohannis.

Ca o confirmare, iată cum a tradus Iohannis acest episod în cartea sa, „Primul pas”: „Nu întotdeauna astfel de întâlniri cu jurnaliștii decurg bine, așa cum ți ai dori de fiecare dată. Un astfel de moment, care mi a displăcut profund, a fost acela în care am rostit de acum celebra replică „Ghinion!”, care a făcut deja istorie. (…) M am dus la o emisiune unde am considerat că există un mediu prietenos, dar m am trezit față în față cu un moderator foarte agresiv. (…) Concluzia este cât se poate de simplă: nu pot să l fac mai bun pe omul din fața mea, dar pe mine pot să mă fac mai bun. (…) Nu am emis o afirmație în sine jignitoare și în niciun caz menită să mi aducă vreun câștig. Or, așa cum a fost scoasă din context, părea că vreau să i jignesc pe dascăli și că sunt arogant. Nici vorbă de așa ceva„.

Asta a înțeles Iohannis din acea bombă otrăvită pe care a detonat-o în redacția gândul. Ghinionul lui a fost că nu a întâlnit jurnaliști-preș, așa cum probabil că era el învățat să împartă presa, între ăia plătiți de noi și ăia plătiți de ceilalți: că a fost atacat, nu că i se punea o întrebare legitimă căreia ar fi trebuit să îi răspundă explicit, că i s-a scos din context (of, dacă aș avea câte un euro pentru fiecare dată când un politician care dă cu bâta-n baltă spune că presa i-a scos din context vorbele). Că omul din fața lui era un rău. Și că nu a jignit vreun dascăl care își rupe pingelele pe un salariu mizer, din care abia poate să-și plătească întreținerea de iarnă.

Au mai urmat alte episoade care ni l-au arătat pe omul Iohannis: trântirea nervoasă a paltonului pe capota limuzinei, când „servitorii” de la SPP nu i-au preluat povara hainei din mâini; evitarea cu obstinație a unei poziții clare și tranșante pe subiecte importante; concediile prelungite, suprapuse uneori peste evenimente în care Președinția ar fi putut să aibă un cuvânt de spus. Totul a culminat cu atitudinea sa față de o sentință judecătorească ce îl lăsa fără una dintre cele 6 case, stabilind că a fost dobândită ilegal: el continuă să încaseze chiria de pe acest imobil, cerând totodată anularea sentinței definitive și chiar strămutarea procesului, conform RISE Project. La o scară mai mică și fără implicațiile penale aferente, Iohannis trece prin aceeași situație ca și cei în apărarea cărora a sărit acum.

Mulți au pus acest fel de-a fi al lui Klaus Iohannis pe seama stilului său „nemțesc”: e sobru, domnule, nu se mânjește în zoaie ca restul „miticilor” care fac politica murdară la București. Nu, domnilor, tăcerea înseamnă uneori și că nu ai nimic inteligent de spus, nu doar că deții înțelepciunea. Și iată că Iohannis tocmai s-a mânjit, ca președinte, într-un moment în care extrem de mulți oameni politici se mânjesc, dar de la care aveam oricum aceste așteptări scabroase și le intuiam scopurile meschine – bunul augur al televiziunii în cauză și al omului din spatele ei.

PS: O să îmi permit maxima aroganță de a mă cita pe mine însumi, dintr-un articol scris cu patimă imediat după alegerile din 2014. Pentru că acum un an jumătate, dinspre Iohannis venea un iz care se confirmă acum. Iată ce „scrisoare” îi adresam lui Klaus (varianta integrală AICI):

„Dragă Klaus,

Uită-te bine în oglindă și repetă ca de pe prompter: nu tu ai câștigat alegerile. Le-a pierdut Victor, le-au câștigat românii pentru tine. Ești poate primul președinte al României care a ajuns în cea mai înaltă funcție în stat aproape parcă împotriva voinței sale, dus de valul de furie al votanților împotriva contracandidatului său. (…) Înțelege că dacă vei conduce țara așa cum te-ai prezentat în public în campanie, nu va fi bine, oricâtă spoială nemțească și alură de spirit civilizat și reținut i-ai da. (…) Dragă Klaus, lumea are așteptări mari de la tine. Nu se știe care sunt, pentru că nici tu nu ai creat vreo așteptare, însă toată energia aceasta transpusă în urne trebuie să conteze la ceva. Fă-o să conteze”.

A făcut-o să conteze?